Acasă » Articole » Din "ECOU"

Reportaj: Sătenii prinşi în magia pescuitului

 

Sătenii prinşi în magia pescuitului

 

Ce ai putea să spui despre nişte „oameni matinali”, care au decis să-şi petreacă o zi din efemerul lor timp liber, pe malul lacului, cu o undiţă în mână şi câteva gânduri frumoase, menite să alunge grija treburilor cotidiene? Privindu-i de departe, poţi zice că pasiunea lor e un fel de joacă, o distracţie pasageră, în urma căreia, prea puţini se întorc acasă cu plasa plină. Totuşi, lucrurile nu stau tocmai aşa. Poate nu ştiaţi, dar iubitorii de pescuit, din Coloniţa, şi nu numai, obişnuiesc, din când în când, să mai facă câte o escapadă pe malul lacului, aflat la câţiva km depărtare de sat, doar din dorinţa de a-şi satisface un capriciu, care în ochii multora, e catalogat ca o curată nebunie (ţinând cont că plata pentru accesul în zona de pescuit, îi costă, nici mai mult, nici mai puţin de 100 de lei). Deşi, multor oameni, preţul li se pare „pipărat”, adevăraţii pescari mărturisesc că  „această sumă e o nimica toată, pe lângă plăcerea, clipele de relaxare şi liniştea sufletească, pe care dânşii le „culeg” în aceste împrejurări”. Până să-i cunosc, nu ştiam mare lucru despre oamenii pentru care pescuitul a devenit un adevărat prilej de bucurie. Dar, din fericire, mânată de curiozitate, destinul mi-a oferit această ocazie şi în cele ce urmează vă voi împărtăşi şi vouă senzaţiile frumoase, pe care le-am trăit în universul magic al pescarilor din satul nostru.

 

Se spune că „pescarii sunt cei mai neînfricaţi oameni din lume”. Să fie, oare, adevărat acest lucru? Nu există decât o singură cale să-mi potolesc setea de certitudine şi cum Coloniţa are tocmai două lacuri, mă bucur că am de unde alege. În 30 de minute de mers pe jos, sub privirile calde şi sufocante ale „bicelor de foc” coborâte din „oceanul ceresc”, ajung, împreună cu amica mea, în dreptul lacului, pitit grijuliu sub o creastă de deal, acolo unde o tăbliţă indică, cu litere mari şi citeţe - „ Pescuitul este interzis”. Acest lucru mă întristează un pic. „Oare n-am să dau de nici un pescar”? „Şi cum rămâne cu curiozitatea mea infantilă?” Ei, dar mare mai e Dumnezeu. Ajung pe plajă şi când-colo zăresc pescari de toate vârstele – câtă frunză şi iarbă. Toţi, îmbrăcaţi cât mai lejer îşi văd de treburile lor, cu ochii aţintiţi pe întinsul apei. Sunt în aşteptare şi speră că norocul nu îi va ocoli şi de această dată, iar lacul se va dovedi şi mai generos ca de obicei. Mulţi dintre ei, tăcuţi ca un mormânt, îţi dau senzaţia că s-au detaşat total de realitate, încercând să-şi facă ordine în haosul lor de idei şi sentimente. Alţii, ceva mai vorbăreţi, îşi spun unul altuia bancuri, mai schimbă câte o replică şi nu lasă pe nimeni să treacă neobservat pe lângă ei. Cu toţii sunt oameni paşnici, exilaţi aici de dragul unei pasiuni comune – pescuitul.

Făcând-o pe neştiutoarea, mă strecor, cu paşi repezi printre buruiene, caut pe cineva care-ar putea să-mi ofere mai multe detalii despre lac şi despre oamenii ce obişnuiesc „să-i treacă pragul”.

Un pescar, mai curios din fire, nu ezită să ne întrebe: „Domnişoarele doresc să pescuiască ? ”. „Nu, că nici undiţă nu avem, nici nu ne pricepem, şi-apoi pescuitul e interzis”, sfioase îi răspundem la întrebare. „ Cu bani – totul se face”, ne anunţă dumnealui. „ Şi cam cît ne-ar costa ?”. „ 100 de lei pentru o undiţă”. „ Da dumneavoastră aţi prins ceva până acum?”. „Desigur”. „ Şi unde-i prada cu care vă lăudaţi”? „Păi am pus-o la rece, în apă. Pe căldurile astea, altfel nu se poate”. În scurt timp, aflăm că acest pescar este paznicul lacului. Spusele lui nu ni se par convingătoare, căci când îl anunţăm că suntem de la ziarul satului, dumnealui nu mai este bucuros şi ospitalier ca la început. Acest lucru e de înţeles, deoarece în „vizorul public”, nimeni nu se vrea „prins”. După discuţia purtată, ne continuăm plimbarea cu mai mult entuziasm. Admirăm momentele glorioase ale unor pescari începători, dar şi ale celor consideraţi „aşi” la acest capitol. Printre cei cuprinşi de magia pescuitului, spre marea noastră surprindere, dăm şi peste un cuplu de îndrăgostiţi, care stau, pe malul lacului, cuminţi ca doi porumbei, aşteptând să le surâdă şi lor norocul.  Deşi apa lacului, nu e nici pe departe curată ca lacrima, pe celălalt mal, „meseriaşii în ale pescuitului” ne conving că peştii sunt, din belşug, prezenţi în zonă. Ne face plăcere să auzim acest lucru, ţinând cont de faptul că şi ei sînt o părticică din patrimoniul satului nostru. Pe tot parcursul vizitei noastre, iubitorii de pescuit continuă să ne fascineze prin pasiunea, priceperea şi răbdarea de fier, de care au dat dovadă, pentru ca în final să se bucure de un festin bogat, la care mirosul ciorbei de peşte să le încânte simţurile. Priveliştile din jur, de o frumuseţe răpitoare, dar şi omenia, bunăvoinţa, veselia şi ambiţiile neţărmuite ale pescarilor ne-au oferit o experienţă plăcută de viaţă. De la ei am învăţat că aşteptarea îndelungată  şi izolarea de viaţa tumultoasă, pe care o trăim zi de zi, ne poate face şi mai fericiţi de cât obişnuim să credem. Aceştia sunt amatorii de pescuit din Coloniţa – oamenii care privesc viaţa cu calm, oamenii care consideră existenţa asemeni unei zile de pescuit – mereu eşti în aşteptarea unei clipe de fericire, mereu timpul se dovedeşte o luptă chinuitoare: unii sunt fericiţi mai devreme, alţii mai târziu şi cei mai puţin norocoşi - niciodata.                                                   

 


 

Din “ECOU ”nr.6   iulie   2007 

Categorie: Din "ECOU" | Adăugat de: Admin (06 Oct 2008) | Autor: Cristina Popa
Vizualizări: 335 | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
Doar utilizatorii înregistraţi pot adăuga comentarii
[ Înregistrare | Autentificare ]